Este un fenomen inexplicabil imaginatia umana in ceea ce priveste barbaria si cruzimea. Supliciul-tehnica de a pedepsi, aplicata pana la sfarsitul sec al XVIII-lea , avea la baza trei criterii principale:sa produca o anumita cantitate de suferinta(gradul 0 al supliciului-decapitarea, pana la ruperea in bucati..), moartea(arta de a mentine viata in suferinta, subdivizand'o intr'o puzderie de "morti", arta cantitativa a suferintei), iar din punct de vedere al justitiei, supliciul trebuia sa fie spectaculos,trebuia sa fie constatat de toti.Suferinta indurata avea semnificatia unei penitente in vederea usurarii pedepselor de pe lumea cealalta, continea speranta iertarii.Cu toate acestea, ancheta se realiza "cu cea mai mare grija si cat mai in taina cu putinta", acuzatul nu avea acces la piesele procedurii, la identitatea celor care il denuntasera, nu putea sa expuna, pana in ultima zi, fapte justificative.
Sfarsitul secolului al XVIII-lea, inceputul sec XIX, reprezinta o noua epoca pentru justitia penala.Marele spectacol al pedepsirii fizice dispare cu totul si este eliminata din cadrul pedepsei punerea in scena a suferintei,perceputa acum ca un focar capabil sa reaprinda violenta.Spanzuratoarea, stalpul infamiei, esafodul, biciul, roata, trec in istoria pedepselor drept semne ale barbarie veacurilor, dovezi ale slabei influente a ratiunii si religiei asupra spiritului omenesc.Calaul este inlocuit de supraveghetori, medici, preoti, psihologi, educatori, iar penalitatea, in formele ei cele mai drastice nu i se mai adreseaza corpului, ci sufletului.
Justitia nu se opreste doar la intrebarea "Cine este autorul?",apar in peisaj alte semne de intrebare: "Carui proces cauzal trebuie sa'i atribuim producerea faptei?Unde se situeaza, in autor, originea crimei?Instinct, inconstient, mediu, ereditate? "
"A deduce delictul din pedeapsa este cel mai bun mijloc de a proportiona pedeapsa la crima."Se pleca de la premisa ca faptasul trebui sa simta ce inseamna sa'ti pierzi liberatea de a dispune de propriile bunuri, de onoare, de timpul si de trupul propriu, ca sa o respecte la randul sau pe a celorlalti.Apoi care ar fi utilitatea ei daca ar trebui sa fie definitiva?Daca existau indivizi incorigibili era nevoie de curajul de a'i elimina, dar pentru ceilalti pedepsele nu pot functiona decat daca au sfarsit.
In vechiul sistem, corpul condamnatilor devenea proprietatea regelui, pe care acesta isi punea pecetea si asupra caruia lasa sa se abata efectele propriei puteri.Acum corpul va fi mai degraba un bun social, obiectul unei apropieri colective si folositoare.
Iata, prin urmare, cum trebuie sa ne imaginam cetatea punitiva.La rascruci, in gradinile publice, pe marginea drumurilor in reparatie sau a podurilor in constructie, in ateliere deschise tuturor, in adancul minelor ce se pot vizita-mii de mici teatre punitive.Pentru fiecare crima, o lege, pentru fiecare criminal, o pedeapsa.Pedeapsa vizibila, care spune totul, explica, se justifica, convinge-inscriptii, bonete, afise, pancarde, simboluri, texte citite sau tiparite-toate reproduc neobosit Codul.Dar esential este ca toate aceste asprimi reale sau amplificate, sa constituie, in conformitate cu o economie stricta, o lectie:fiecare pedeapsa sa fie un apolog.
In foarte scurta vreme, detentia a devenit forma esentiala de pedeapsa.In Codul Penal din 1810, intre moarte si amenzi, ea ocupa deja, intr'un anumit numar de forme, aproape intregul camp al pedepselor posibile.Locul acelui teatru punitiv visat in sec al XVIII-lea, care ar fi trebuit sa actioneze in principal asupra spiritului justitiabililor, a fost ocupat de imensul aparat uniform al inchisorilor, a carui retea de edificii enorme se va extinde in toata Franta si in intreaga Europa.Inchisoarea era considerata "spatiu intre 2 lumi"-intre crima si reintoarcerea la principiile dreptului si ale virtutii, un loc al transformarilor individuale ce vor restitui statului supusii pe care acesta ii pierduse. "Ad continendos homines, non ad puniendos".Obiectul pedepsei nu il constituie ispasirea crimei, pe care numai Fiinta suprema o poate decide;ci prevenirea delictelor de acelasi fel.
Corpurile docile-corpurile care pot fi supuse, utilizate, transformate;marionete politice, modele de putere la scara redusa.
Soldatul este, inainte de toate, cineva care poate fi recunoscut de la distanta;poarta semne:semnele naturale ale energiei si curajului, ca si insemnele mandriei;corpul este blazonul fortei si al vitejiei lui "Semnele dupa care pot fi recunoscuti cei mai apti pentru aceastameserie sunt indivizii ageri si vioi, cu capul drept, cu pieptul scos inainte, umerii lati, bratele lungi, degetele puternice, fara burta, pulpe groase, gambele zvelte si picioarele osoase, dat fiind ca un om de asemenea talie nu are cum sa nu fie iute si puternic."In a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, soldatul a devenit ceva ce se fabrica.
Marea carte despre Omul-masina a fost scrisa simultan in doua registre;cel anatomo-metafizic, ale carui prime pagini fusesera redactate de Descartes si pe care medicii si filosofii l'au dus mai departe;si registrul tehnico-politic, alcatuit dintr'un intreg corpus de regulamente militare, scolare, aplicate in aziluri, ca si din procedee empirice si bine gandite in scopul controlarii sau indreptarii operatiunilor executate de corp.
Disciplina.Disociaza puterea de corp;face, pe de o parte o "aptitudine", o "capacitate" pe care cauta sa o dezvolte; si inverseaza pe de alta parte energia, forta care ar putea rezulta din aceasta, transformand'o intr'un raport de supunere stricta.Prima dintre marile operatii ale disciplinei este, prin urmare, constituirea de "tablouri vii" ce transforma aglomerarile dezordonate, inutile sau periculoase in multimi ordonate.
"Disciplina ar trebui extinsa la scala nationala" spunea Guibert."Statul pe care'l visez eu va avea o administratie simpla, solida, usor de guvernat.Va semana cu acele enorme masini care, prin intermediul unor resorturi deloc complicate, produc efecte de amploare;forta acestui stat va proveni din propria lui forta;prosperitatea din prosperitate.Timpul care distruge toate ii va spori puterea.El va contrazice acea prejudecata atat de raspandita conform careia imperiile sunt supuse unei inexorabile legi de decadere si ruina".
Panoptismul.Este principiul general al unei noi "anatomii politice" ale carei obiect si scop nu'l constituie raportul de suveranitate, ci relatiile de disciplina.
Avem la cunostinta doua imagini ale disciplinei.La o extremitate, disciplina-bloc, institutia inchisa instalata la marginea societatii si axata exclusiv pe functii negative:stoparea raului, intreruperea comunicatiilor, suspendarea timpului.La cealalta extremitate, o data cu aparitia panoptismului, disciplina-mecanism:un dispozitiv functional ce trebuie sa amelioreze exercitarea puterii, facand'o mai rapida, mai supla, mai eficace, o schita a contrangerilor subtile, destinate unei societati viitoare.
Vreme indelungata, acest rol de "disciplinare" a populatiei a fost jucat de grupuri religioase si asociatii de binefacere.De la Contrareforma si pana la filantropism;obiectivele lor erau fie religioase(convertire si moralizare), fie economice(ajutorarea si indemnul la munca), fie politice(lupta impotriva nemultumirilor si a tulburarilor sociale).
